Un an cu Lola

Atât de repede trece timpul, încât nu știu unde a zburat un an de când o am pe Lola. Țin minte și acum că era duminică seara când am văzut anunțul cu teckeli ciocolatii cu transportul asigurat în restul țării. Nu e ușor să găsești în România un teckel ciocolatiu, cu toate că în străinătate îi vezi peste tot. Dar la noi nu. Iar atunci când apar anunțuri, de cele mai multe ori, nu vând în țară, nu asigură transport și sunt și extrem de departe de București. Ca să nu mai spun că în urmă cu câțiva ani era aproape imposibil să găsești un teckel ciocolatiu la noi în țară. Iar eu una îmi doream unul de ani buni, să fie vreo 10.

Am iubit rasa asta de când eram copil și am avut în ultimii 23 de ani numai teckeli, negri cu pete de foc și de mărime mare, standard. Cumva acum 20 de ani erau destul de populari și la noi, dar s-au rărit din ce în ce mai mult în ultimii ani, încât acum abia mai vezi picior de teckel. Ca să nu mai zic că cei standard au cam dispărut din peisaj. Nici Lola nu e standard, deși mi-ar fi plăcut să o știu mai mare, mai solidă. Ea este undeva între mini și limita de greutate pentru standard, în afară li se spune tweenies. Pe de altă parte, dacă ar fi fost la fel de mare precum ceilalți teckeli pe care i-am avut nu aș fi putut să o țin în brațe cu ușurință.

Și ca să revin la povestea inițială, am văzut anunțul, i-am contactat pe proprietarii inițiali și când am auzit că mai au și două fetițe, am zis că una trebuie clar să fie a mea. A doua zi, luni, nu eram chiar decisă sută la sută că sunt pregătită să am un câine nou, dar când am văzut pozele nu mi-a mai păsat de nimic și am decis că trebuie să fie a mea. Abia așteptam să o primesc, mai ales că ajungea și foarte repede în București, în noaptea de luni spre marți. Culmea, până și locul în care trebuia să ne vedem cu cel care o aducea era la 10 minute de casă. Țin minte și acum cât de nerăbdătoare am fost și că nu am putut dormi mai deloc, iar undeva la 4 dimineața o luam prima oară în brațe. Mai bine de 8 ore făcuse pe drum mititica, venind tocmai din Satu Mare. Era așa de micuță, am rămas puțin surprinsă, mă așteptam să fie mai mare, dar era adorabilă.

În seara aceea a dormit cu mine în pat, mai ales că nu aveam încă un coșuleț pentru ea și nici nu părea să vrea să doarmă singură. Când am pus-o lângă mine a adormit imediat. Și după a început viața cu Lola sau #MyLifeWithLola, cum îmi mai place mie să spun. N-a fost ușor, mai ales primele 2 săptămâni. Lola avea 2 luni când am primit-o și un cățeluș de 2 luni nu e tocmai ușor de îngrijit. Și m-am panicat la început, mai ales că era și puțin obositor că nu dormeam noaptea, dar de la 4 luni a fost mai simplu, iar de la 6-7 luni un adevărat lux.

Cred că marele meu noroc a fost că Lola nu a ros nici papuci, nici cabluri sau mai stiu eu ce, s-a limitat să mai ronțăie din când în când cutii de pantofi, chiar și acum are o ușoară atracție pentru ele, niște mânere de fotolii din lemn, dar are o afinitate pentru lemn vechi și a vrut să ronțăie și vreo 2 cărți vechi, dar am certat-o și nu s-a mai servit de atunci cu cărți din bibliotecă. De asemenea, am avut noroc că este un cățel căruia îi place să doarmă extrem de mult și de mică a fost așa. La început mă trezeam din 2 în 2 ore noaptea să o duc să își facă nevoile, dar mi-am dat seama că nu prea îi plăcea treaba asta și că voia să doarmă mai mult, așa că am mărit timpul la 4 ore pentru o perioadă, apoi la 6, iar de la 4 luni dormea lejer 8-9 ore, iar acum doarme cât dorm și eu. Vă spun sincer e mare lucru să ai un câine care doarme noaptea, care nu te trezește la 5 dimineața că vrea afară. La fel, e liniștită, nu face zgomot, nu face prostii, stă cuminte când e singură, iubește toate animalele, oamenii, copiii. Mai pe scurt, e foarte inocentă. Nu știe nici să se apere. :)))

Am luat-o și în vacanță, a dormit tot drumul în mașină, pe bancheta din spate, timp de 6 ore. Și s-a comportat exemplar, nu ne așteptam deloc.

Cu mâncarea e ceva mai pretențioasă, mai exact, nu se omoară după bobițele alea scumpe și sănătoase pe care vreau să i le dau eu. Îi place tot ce e ieftin și prost, inexplicabil pentru mine. Dar e o mare amatoare de legume, fructe, nu refuză nimic. La fel adoră orezul cu legume și pui pe care îl fac special pentru ea, e mâncarea ei preferată. S-a obișnuit și cu boabele de la Taste of the Wild pe care i le dau eu, așa că pot spune că nu e pretențioasă, ci doar puțin mofturoasă.

Iar când ajung acasă, e cea mai fericită și mă pupă până îmi împrăștie rujul pe toată fața.

De aceea, am zis să îi dedic ei acest articol pentru că merită din plin și este de departe cel mai iubitor și sociabil câine pe care l-am avut până la 29 de ani. Și am avut destui, să fi fost vreo 10.

Și vă sfătuiesc și pe voi să adoptați, să cumpărați sau măcar să ajutați animăluțele astea mici, că sunt tare neajutorate fără noi. Și nici nu vă puteți imagina câtă bucurie vă lasă în suflet, cât de iubitoare sunt și cât de frumos e să le ai în jur. Eu una nici nu îmi pot imagina viața fără câini. Mereu am avut și voi avea câtă vreme voi putea să mă ocup de ei. Nu unul, ci 3.